Dupa aproape 70 de ani ...

Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

Prin masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944, se înţeleg atrocităţile comise de către horthyşti împotriva românilor şi mai apoi a evreilor. În toamna anului 1940, ca urmare a cedării unei părţi din Ardeal către Ungaria lui Miklós Horthy, în mai multe localităţi transilvănene trupele maghiare au masacrat români şi evrei. Aceste atrocităţi au continuat până spre sfârşitul anului 1944. Printre cele mai cunoscute şi bine documentate asemenea masacre se numără:

* Masacrul din Treznea
* Masacrul din Ip
* Masacrul de la Sărmaşu
* Masacrul din Moisei

Masacre au avut loc şi în alte localităţi ca: Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Date generale şi premise ale acestor atrocităţi

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupaţie maghiară. Prin Ardeal sau Transilvania înţelegem pe tot parcursul acestui articol atât regiunea istorică cu acelaşi nume cât şi Crişana şi Maramureş. A fost cedată o suprafaţă de 43.492 km pătraţi, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populaţie de 2.667.000 locuitori dintre care:[1]

* 50.2% români
* 37.1% maghiari şi secui
* 12.7% germani, evrei şi alte naţionalităţi.

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord şi cuprindea nord-vestul regiunii cu acelaşi nume precum şi ţinuturile secuieşti. Un număr de 8 judeţe din totalul de 23 câte număra Transilvania au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se astfel un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.[1]

După anunţarea hotarârilor de la Viena a urmat marea dramă pentru români a refugiului din faţa ocupantului şi evacuarea instituţiilor româneşti din zona cedată. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Printre ei s-a aflat şi corpul profesoral al Universităţii din Cluj, format din personalităţi de elită precum: Sextil Puşcariu, Iuliu Haţeganu, Onisifor Ghibu sau Emil Racoviţă.

Încercând o clasificare a masacrelor petrecute în teritoriul ocupat de autorităţile ungare se poate observa că marea majoritate au avut loc în toamna anului 1940, imediat după instaurarea regimului maghiar, şi în toamna anului 1944, după ce România trece de partea Aliaţilor. Atrocităţile asupra românilor şi evreilor petrecute între lunile septembrie şi octombrie ale anului 1944 s-au desfăşurat în prima fază pe teritorile româneşti aflate în imediata apropiere a graniţei cu Transilvania ocupată, în timpul ofensivei rapide a ungurilor împotriva României, iar mai apoi pe parcursul retragerii armatelor horthyste din ţinuturile ardeleneşti. Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

* Masacrele din toamna anului 1940 în teritoriile ocupate
* Masacrele din lunile septembrie şi octombrie 1944.

Aceste atrocităţi pot fi împărţite după etnia celor vizaţi de către horthyşti în:

* Masacre îndreptate împotriva populaţiei româneşti
* Masacre îndreptate împotriva evreilor.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

* Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
* Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.[2] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei "de sud". Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat. [3]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de teroarea horthystă a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.[4]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost întreptată spre comuna Zăuan şi la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.[5]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.[6]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:[7]
Colaboraţi la Wikicitat „Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi[4]- cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.[5]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.[8]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.[8]

Mureşenii de Campie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.[9]

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Lista continua,cu aproximatie peste 1000 de romani au fost ucisi in acele vremuri,se iarta dar nu se uita... Dupa aproape 70 de ani iata ce fac ei :

Ţinutul Secuiesc îşi proclamă autonomia prin adoptarea unor simboluri proprii

Aleşii din Ţinutul Secuiesc vor alege mâine simbolurile unice ale regiunii: stema, drapelul şi imnul. Primele două au fost adoptate încă din 2004 şi utilizate ca simboluri ale Consiliului Naţional Secuiesc.

'Stema Ţinutului Secuiesc este o imagine ce cuprinde soarele şi luna pe fundal albastru, şi reprezintă secuimea autonomă. De altfel, acest simbol, soarele şi luna pe fundal albastru, se regăseşte şi în stema actuală a României, alături de cele 7 cetăţi ale Transilvaniei'', a precizat pentru REALITATEA.NET, Imre Fodor, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc (CNS).

Drapelul Ţinutului Secuiesc va cuprinde trei fâşii verticale: două dintre ele, cele din stanga şi dreapta vor fi albastru deschis, iar cea din mijloc aurie. Pe fiecare din cele doouă fâşii albastre se vor regăsi şi simbolurile din stemă, respectiv soarele şi luna.

''Drapelul Ţinutului Secuiesc este apropae identic cu cel al oraşului Târgu-Mureş, numai că acesta din urmă are culorile abastru şi alb. Noi am înlocuit albul cu auriul'', a mai precizat Imre Fodor.

Secuii vor proclama mâine şi o Declaraţie privind reforma administrativă, potrivit căreia ''Ţinutul Secuiesc este indivizibil şi nu poate fi înglobat într-o altă unitate teritorial-administrativă''.

Sursa:www.wikipedia.org
www.realitatea.net